Îmi căutam masca în sertarele consolei din fața canapelei când, în reflexia oglinzii apăru ea. Nu știam dacă halucinam sau nu, dar, în orice caz, nu am băgat în seamă imaginea ei. Abia când i-am simțit vocea reverberându-i prin tâmple, mi-am dat seama că dorea să vorbească cu mine. Trebuia să am mare grijă. „Sper că nu te deranjez în acest moment.” — S-a întâmplat ceva, Albastru? am șoptit eu în timp ce îmi plimbam degetul arătător pe marginea mesei metalice. „N-am mai vorbit de mult. Știi, azi când te-am contactat să te felicit, nu mi-a fost de ajuns.” — Am înțeles. „Petrecerea s-a terminat, nu-i așa? Cum a fost?” Nu am zis nimic și nu am schițat niciun gest, evitând cu totul răspunsul la întrebare. Știam că mă putea vedea numai pe mine, cu ochii minții. Observând liniștea pe care am impus-o, continuă: „Chiar așa de rău a fost?” „La banchet a fost chiar foarte... interesant”, i-am răspuns la nivel telepatic, dorind să nu-mi trezesc musafira, deși ceva îmi spunea că...
