Ceva 1

Într-unul dintre postările mele de aici, am menționat că am de gând să rescriu cele două cărți deja publicate. 

Aceasta este o încercare de-a mea de a o rescrie pe a doua.

Sper că vă place!

........................................................................................................................................

Pașii îmi sunau surd pe podeaua argintie ca un râu de stele sclipitoare a coridorului de metal ce părea să se întindă la infinit. Nici nu-mi dau seama cum am ajuns acolo. Tot ce-mi amintesc e că abia am putut pune geană pe geană, gândindu-mă într-una la necunoscutul ce venise în seara aceasta la palat. Cu toate că părinții mei l-au invitat la cină, musafirul nu a mâncat nimic, întrucât nu și-a dat jos pentru nicio secundă masca neagră de plastic, ce se asemăna mai mult cu un fel de cască, sau, mai degrabă, cu un fel de cap de robot. Dacă n-aș fi știut cum să meditez abisal, așa cum m-a învățat bunicul acum multă vreme, și n-aș fi simțit urma de viață ce a rămas în sufletul său întunecat și rece, aș fi spus c-am fi stat la masă cu-n robot.

Tot ce-mi amintesc în această secundă e faptul că primul lucru pe care l-am văzut atunci când m-am trezit a fost imaginea sa impunătoare, așezându-mă pe podeaua rece.

De parcă mă purtase în brațe în tot acel timp.

Din păcate nu-i știam numele, pentru că nu se prezentase.

Se părea că nu-și dezvăluise numele nici în fața regelui și reginei din Allessan d'Rio.

Mare curaj.

Pe lângă aceasta, atunci când mă trezisem, simțeam că nu aveam nici pic de aer, ca și cum vidul m-ar fi cuprins, înecându-mă în abisurile sale temătoare. Trupul mi-era străbătut de niște fiori electrizanți ce păreau a fi efectul frigului din coridorul lung și luminos, ale cărui surse de lumină de pe tavan, de culoare albastră, fluorescentă, păreau a criogena atmosfera.

Cel puțin asta simțeam eu, căci niciun perete metalic nu era îmbrăcat într-o frumoasă mantie alb-albăstruie și cristalină, așa cum se întâmpla în sezonul rece.

Totuși, m-am ridicat de la podea și, fără să-i spun o vorbă bărbatului cu mască, am început să mă îndepărtez de el.

Mi-am dat seama că el era, de fapt, sursa răcelii ce-mi cuprinsese nu numai sufletul, ci și inima.

Cu toate acestea, înghețul părea să se domolească, iar atmosfera din jur începu să miroasă a flori, precum cele cu care se înveșmântează pomii la mijlocul sezonului verde.

Nici nu fusesem atentă la ce-mi vorbea, căci îi auzeam limpede vocea masculină și fermecătoare, puternică și joasă, dar nu înțelegeam nimic, iar asta nu pentru că nu vorbea aceeași limbă cu mine, ci pentru că mesajul transmis trecea prin mine.

Ca și cum necunoscutul nici nu mi-ar fi vorbit.

Eram mult prea concentrată asupra răcelii ce amenința să pună stăpânire peste sufletul meu ca să-l ascult.

Simțeam că dac-aveam să mai stau multă vreme în apropierea sa, aveam să-ngheț cu totul, deși nu se întâmplase același lucru și la masă.

La cină fusese domol, iar acum... Părea că voia să mă sufoce.

Ce s-a schimbat între timp?

Poate că s-a dezlănțuit după ce ai mei m-au trimis în cameră, deși nu mâncasem tot din farfurie.

Astfel, am sărit o dată, m-am întors pe călcâie cu spatele la el și-am luat-o la fugă, cu gândul să găsesc un drum înapoi acasă, oriunde m-aș fi aflat.

Iar toate acestea se întâmplau acum treizeci de minute.

De jumătate de ceas alerg încontinuu pe holurile labirintice ale acestui loc neobișnuit și pustiu, cu uși albe ca gheața, în dreapta cărora este poziționat un mic ecran holografic al unui terminal cristalin.

Pe lângă auzul inimii mele pulsând din toată ființa ei, chinuindu-se să țină pasul cu sufletul meu care voia să se îndepărteze cât mai mult de necunoscutul mascat, ce era pe urmele mele, în spatele meu se revărsa sunetul înfricoșător al unui fel de horcăit, al unui sforăit, al unei respirații surde și greoaie.

Știam că acela nu era suflul meu sacadat ce ieșea fierbinte pe gură.

Necunoscutul părea să nu bage în seamă acest zgomot. Nu era huruitul nesfârșit și monoton al ventilației.

Și atunci mi-am amintit că așa se auzea când respira el pe sub mască.

— Lasă-mă în pace! am răcnit și m-am întors pe jumătate, întinzându-mi mâna dreaptă spre el să-mi folosesc puterile telekinetice, dorind să-l dobor.

Măcar cu-atât să-l încetinesc.

Desigur că nu era firesc din partea mea să mă comport așa cu cineva cu care am stat la masă acum câteva ore, doar că de data aceasta era diferit. În fața părinților mei, nu simțisem în el răceala pe care am simțit-o acum, nu simțisem în el o amenințare. Numai că, în clipa acesta...

Era altfel.

Cu toată acțiunea puterilor mele, bărbatul, cu pelerină neagră de satin și costum în cele mai închise tonuri ale nopții, nici nu se clinti, deși fusese izbit de forța mișcătoare ce țâșnea din mintea mea și se prelingea pe mâna mea cald și plăcut, până în vârful degetelor.

— În sfârșit, te-am găsit! suspină el, desfăcând larg brațele, ca și cum ar fi așteptat o îmbrățișare.

Abia acum înțelegeam ce-mi spunea cu adevărat.

— N-am cum să te las, Fadema, nici acum și nici altă dată! țipă el la mine c-o voce voioasă, părând că se bucură de prezența mea aici.

Nu credeam o iotă.

— Cine ești și ce vrei de la mine? mi-am luat eu ochii de la imaginea sa terifiantă, continuând să alerg în tunelul alb-argintiu de metal ce se alungea în fața mea cu fiecare pas pe care îl făceam.

Oare avea să se sfârșească vreodată?

— Nici nu știi cât de mult te-am căutat, îmi răspunse el râzând.

Deodată sunetul greu ca plumbul al pașilor săi se opri.

Se părea că rămăsese în urma mea, ascultându-mi, în cele din urmă, rugămintea să mă lase în pace.

Totuși, am simțit un tremur grozav în el.

— Uite, suspină el, după câteva secunde groaznice de tăcere.

Cu toate că mă îndepărtasem considerabil de el, l-am putut auzi și m-am oprit brusc, de era să mă împiedic de picioarele mele nătângi, despre care nu credeam c-aveau să obosească atât de repede.

Trupul deja îmi tremura.

— Am impresia că vrei să-mi faci rău, am spart eu tăcerea ce se instalase preț de câteva secunde între noi.

— Cum aș putea să fac așa ceva? N-aș putea răni pe nimeni, mai ales pe tine, îmi răspunse el moale.

— Pe mine? am tresărit, trupul fiindu-mi străbătut de un fior scurt ca și cum aș fi fost electrocutată, simțind cum toate firele de păr de pe mine se ridicaseră instantaneu.

Am întors privirea la el făcând ochii mari.

— Fadema, nu ți-aș face rău niciodată pentru că te iubesc!

— Mă iubești? m-am încruntat.

Eram de-a dreptul dezgustată.

Mai ales că știam că el era tatăl unei fete pe care o căuta.

De aceea venise la rege și la regină, pentru a le cere ajutorul.

Cât de curajos!

— Da! îmi răspunse el plin de viață.

— Cum așa?

— Fadema, tu ești...

Nici nu apucă bine să spună acestea, că totul fusese învăluit într-o lumină albă, cu reflexii aurii, atât de puternică încât abia mai puteam ține ochii deschiși de tare ce mă ardeau. Am dus cu greu mâna la ochi, ca să mă protejez de lumină, dar parcă brațul mi se pietrificase. Atmosfera părea să se contorsioneze și să se deformeze ca și cum universul s-ar fi născut în acea secundă, iar totul era supus unui țiuit subțire și asurzitor, de credeam că urechile deja începură să-mi sângereze.

Apoi se făcu dimineață.

M-am trezit în dormitorul meu cu pereți aurii sclipitori, ca o mare de nisip strălucitor, în patul mare și alb, de lemn masiv, cu baldachin, cu draperii de organza de culoarea celui mai rar cupru, așezat în mijlocul încăperii.

Nu murisem.

Gândind aceasta, am și simțit cum buzele mi se lărgiseră într-un zâmbet larg.

Ce vis avusesem! am chibzuit în continuare, ridicându-mă ca arsă în capul oaselor, dând la o parte cearșaful imaculat ce mirosea a praf de stele. Trebuia să-mi dau seama că nimic de-acolo nu era real! mi-am dat, apoi, o palmă ușoară peste frunte.

Am întors privirea la dispozitivul cristalin ce indica timpul, aflat pe noptiera închisă la culoare din stânga mea.

Era ora 10.

Nu mai dormisem demult atâta! Cu toate acestea, mă simțeam mai obosită ca niciodată, ca și cum nu dormisem deloc.

Eram conștientă c-am adormit cu greu, dar, din moment ce-am visat, înseamnă că sigur adormisem.

Sau să nu fi fost niciun vis și totul să fi real?

Mi-am întors capul înspre fereastră și-am putu desluși albeața de afară.

Ninsese.

Sezonul rece nu se mai abătuse de mult asupra Allessan d'Rio-ului, din moment ce tărâmul se afla în zona de climat cald.

Numaidecât, m-am dat jos din pat și m-am îndreptat spre dreptunghiul alburiu al ferestrei, unde-am văzut marea de zăpadă ce se întindea în fața mea, așternută ca o pelerină pufoasă peste acoperișurile ascuțite și înalte ale capitalei. Mi-am întors privirea asupra dispozitivului cristalin de pe noptieră și-am aflat că eram în a douăzeci și opta zi a ultimei luni din an.

Ziua mea.

Ninsese de ziua mea!

Și eu care abia așteptam să ningă din nou, să pot fi cea care deschide ceremonia Sărbătorilor Zăpezii, ce aveau loc în prima săptămână în care ninge după foarte multă vreme!

Ultima dată când participasem la așa ceva fusese când aveam patru ani, la nunta părinților mei.

Nici acum, la nouăsprezece ani, nu-mi dau seama cum se face ca ai mei să nu fi fost împreună atunci când m-am născut.

Totuși, știu sigur că sunt fiica lor.

Atât de entuziasmată eram de ninsoarea de afară încât mi-a luat mai puțin ca de obicei să mă pregătesc. În nici zece minute de când am sărit din pat, am și coborât scările alunecoase și sclipitoare ale palatului de cristal auriu precum cel mai copt grâu, ca să aflu totul într-o dezordine desăvârșită: podeaua crăpată pe alocuri, vase sparte, bucăți ascuțite desprinse din perete, dâre de funingine, precum și câteva electro-sulițe ale căror mânere metalice fuseseră rupte, lăsând la iveală ansamblul de circuite ce le compuneau.

Privind la tabloul dezolant al holului principal al castelului, întinzându-se la picioarele mele ca un soldat căzut pe front, nici nu știu dacă mai respiram.

Într-o secundă mi-am făcut cale printre dărâmături și-am alergat într-un suflet să văd dacă ai mei erau bine.

Nu m-am întâlnit cu niciun paznic și peste tot era o liniște asurzitoare, la fel ca zgomotul emanat de lumina aurie din vis.

Se părea că adormisem profund din moment ce palatul fusese atacat.

Sau să nu fi fost nicio secundă la mine în dormitor, care nu fusese atins de invadatori, și să fi fost altundeva?

Cu toate acestea, nu mă știam a fi somnambulă și nici n-aveam cum să părăsesc camera peste noapte.

Asta însemna ca visul meu să fi fost realitate, iar eu să fi fost răpită în somn de bărbatul în costum negru?

Câtă vreme stăteam și-ncercam să-mi dau seama cum se întâmplase totul, nici nu mi-am dat seama c-ajunsesem în fața ușilor masive de cristal galben ale Sălii Tronului, unde mă aștepta bunicul, care arăta așa cum mi-l aminteam.

Ultima dată când îl văzusem fusese acum trei ani, când i-a dat acordul mamei să mă învețe să lupt, căci ea a fost cândva regalul tatălui meu, până să se căsătorească cu el și să devină regină.

Fiind regal, ea nu numai că fusese cel mai bun servitor al regelui, ci și sfătuitorul și protectorul său, îndeplinind și funcția de gardă personală.

Mama fusese primul regal al unui cristolit oarecare, căci numai diamantele puteau avea regali.

Tata era un citrin, nepotul regalului primului Gardian de Diamant Galben al Puterii de Aur. Mama fusese cândva un elemnit care controlase cristalul și zborul. Primind funcția de regal, a devenit un cristolit din specia ochiului de tigru, fiind nevoită să renunțe la puterile cristaline. Cu toate acestea, până să fie regal, a fost un spulberător, ocupându-se cu păstrarea sub control a numărului populației cristolite, căci purtătorii de cristal erau atât de rezistenți încât mureau numai dacă li se spărgea nestemata, iar aceasta numai sub influența unui spulberător. Cristoliții îmbătrâneau foarte greu și erau lipsiți de puteri, spre deosebire de diamante, care erau veșnic tinere și foarte puternice, căci numai puterea, în combinație cu un cristal, oferea eternitate.

Totuși, diamantele cunoșteau sfârșitul numai dacă un alt diamant le frângea gema.

Apoi mai eram și eu, un hibrid dintre un non-cristolit și-un purtător de nestemată, având numai puterile secundare și nu pe cele primare ale unui elemnit, purtând un cristal de lapis lazuli, nu unul de ochi de tigru sau de citrin. Schimbarea în culoare se datora faptului că, dacă mama ar fi fost să nu fie regal, dar să devină un cristolit, înfruntând efemeritatea și fragilitatea la care erau supuși non-cristoliții, ar fi fost un lapis lazuli ca mine.

Unii non-cristoliți care nu doreau să moară puteau primi un cristal, care era atașat de corpul lor printr-o incantație veche realizată de Gardianul de Turcoaz al Puterii Cyan, în care aveau să-și țină suflarea până un spulberător le-ar fi decis sfârșitul.

În schimb, aceasta nu era singura cale de-a deveni cristolit. Unii oameni se și nășteau cu nestemată, așa cum sunt eu, sau tata.

Iar bunicul... Bunicul era Diamantul Galben.

Cu toate că diamantele nu îmbătrâneau niciodată, bunicul avea părul lung și cărunt, ca un izvor de lapte, cu licăriri aurii, și-o barbă deopotrivă de albă; cu pielea aspră și zbârcită, exprimând limpede urmele trecerii timpului întipărite asupra sa. Probabil găsise o vrajă care-l făcea să arate conform vârstei sale.

Niciodată nu l-am întrebat câți ani avea. Probabil c-avea sute!

— Bunicule! am făcut eu ochii mari, văzându-l înaintea-mi, simțind cum mă aștepta. Ce faci aici? Ce s-a-ntâmplat? aproape că țipam, înecându-mă cu aerul înțepător de fum ce se simțea în jur. Părinții mei sunt bine?

Abia îl vedeam printre lacrimile sărate ce-mi invadaseră ochii, apărându-mă de asprimea fumului și prafului ce pluteau în jur ca o ceață de smoală.

Bunicul era mai încordat ca niciodată.

— Stai calmă, părinții tăi sunt bine, însă se odihnesc după lupta ce-au purtat-o noaptea trecută cu Darksaber, care a atacat palatul împreună cu soldații săi întunecați. Nu te-a anunțat nimeni în legătură cu aceasta, căci regelui și reginei le fusese prea milă să te demoralizeze cu niște vești atât de groaznice numai cu o zi înainte ca tu să împlinești nouăsprezece ani. La mulți ani, Fadema! încheiase el cu ochii strălucindu-i la fel de frumos și de pur precum razele lui Bios, una dintre stelele ce ne luminează planeta.

Am dat să-l îmbrățișez, simțind nevoia căldurii paterne a bunicului, dar am și fost oprită.

— N-avem timp de-mbrățișări. Tu nu ești în siguranță aici pentru că Darksaber te caută.

— De ce? m-am strâmbat, clipind de câteva ori, pentru a-mi opri lacrimile.

— Deoarece el este de părere că părinții tăi i-au răpit fiica și, în semn de răzbunare, vrea să te răpească.

— Darksaber? am întrebat cu vocea întretăiată, simțind cum obrajii mă ciupesc de reci ce-au devenit.

Darksaber era un lord al Ligii Îngerilor Întunericului și unul dintre cei mai buni soldați ai Furiei Negre și ai lui Voltar, precum și cel răspunzător pentru distrugerea unui întreg ținut de pe Alphamundus.

— Da, ai auzit bine, încuviință bătrânul, plecând bărbia în piept. Prin urmare, am venit să te iau la mine.

— Bunicule! am gesticulat eu exasperată, bătând din picior. Nu se poate așa ceva! Trebuie să rămân alături de-ai mei ca să protejez poporul din Allessan d'Rio!

— Nicidecum, copilă, oftă bătrânul, ducând mâna la frunte, închizând ochii.

— Are de gând să distrugă un ținut, iar asta dacă nu-și primește fiica? am întrebat eu fulgerător, până să mai apuce să-și continue ideea.

— Nu! a răcnit el la mine, dând din mâini.

— Și atunci? am țipat la el înroșindu-mă.

— E mai bine așa, întorsese el privirea în spate.

— Fie, am suspinat eu, văzând că nu e cale de întoarcere. Mă vei duce acolo unde am stat până să locuiesc aici?

Din cauza contextului în care se afla ținutul atunci când m-am născut, iar mama nu putea avea grijă de mine, fiind un regal, trebuind să-l ajute pe tata în războiul ce era la acea vreme între el și Diamantul Alb, pentru că nu acceptase mâna fiicei diamantului, bunicul a trebuit să aibă grijă de mine, ducându-mă departe, ca eu să fiu în siguranță.

N-am mai primit niciun răspuns, dar eram sigură că acolo aveam să locuiesc în cele din urmă, în jungla de smarald uitată de lume, unde bunicul se ascundea de Diamantul Portocaliu și de Darksaber, care, din nu știu ce motive, voiau să-i fure Puterea de Aur.

— Și cât timp o să stau?

— Oricât va fi necesar.

Și nici bine ce îndrugă acestea, că ni se alătură unul dintre paznicii castelului, ducând cu sine un cufăr de lemn cu inserții de aur. Bărbatul era palid la față și-avea cercuri adânci și vineții sub ochi, iar armura galbenă îi fusese înnegrită de la zgârieturi.

— Acolo se află o parte dintre lucrurile tale, explică bunicul, întorcându-se spre mine, și-i mulțumesc acestui soldat că s-a obosit să-ți facă bagajele cât timp dormeai. Mă bucur c-ai reușit să te odihnești, având în vedere călătoria făcută noaptea trecută.

— Poftim? am sărit eu.

— Aseară, ezită bătrânul, oftând din greu, Darksaber a reușit să te ducă pe Intikam, corabia interstelară a îngerilor întunericului, continuă clătinând din cap. Cu ajutorul vrăjii de magi-portal, pe care o voi incanta din nou în cele ce urmează, am reușit să vin și să te-aduc din nou acasă, dar mă tem că nu pot face asta de fiecare dată când lordul te ia cu el.

Se părea că până la urmă totul nu fusese un vis.

— Am înțeles, am murmurat, neluându-mi ochii de la cufărul care strălucea în lumina palidă a dimineții ce răzbătea printre ferestrele înalte ale palatului.

— Iar ca tu să fii pe deplin pregătită pentru cele ce urmează, începu bătrânul, am să-ți dau un mic dar cu ocazia împlinirii a nouăsprezece ani. La mulți ani din nou, Fadema, mă felicită, zâmbindu-mi duios, în timp ce scotea de prin mantaua cafenie pe care o purta, un pumnal extrem de ascuțit, a cărui lamă din oțel alphamundusian strălucea la fel de frumos de parcă ar fi fost un astru.

Și abia ce termină de spus acestea că-mi făcu semn să mă dau mai în spate, întinse mâinile în fața sa cu palmele în jos, închise ochii și rosti: „Crystallorum Portal Luminis!", făcând vraja magi-portalului.

Numaidecât, atmosfera din fața sa începu să se schimonosească, să se contorsioneze, ca și cum s-ar fi destrămat, lăsând să apară un cerc alb, luminos, ca o perdea de cea mai pură lumină, care era înconjurat de o aură aurie binefăcătoare. Atunci, l-am urmat fără tragere de inimă pe bunic, cu pe urmele noastre, ducând cufărul greu cu lucrurile mele.