Pasaje din prima carte

1.

Inspectând Intikamul, Rolly își dorea din ce în ce mai mult să intre și să vadă ceea ce se ascundea în interiorul acestuia. Totuși, își dorea mai mult să-și găsească pe fostul său maestru, în a cărui căutare pornise. Încercă să se apropie de navetă, poate ar fi găsit vreo intrare, însă se lovi brutal de o perdea rigidă transparentă. În fața construcției ce staționa se ridică, de câteva ore bune, o barieră, un scut de protecție.

— Oare cum voi putea trece de scut?

Îi trecu prin cap acest gând, dar era de parcă îl spusese cu voce tare. Sigur era vocea ei sau strigătul gândurilor ei? Părea foarte real… O voce masculină se auzi mai degrabă, nu una feminină… Sigur era conștiința ei? De unde și până unde o voce masculină? Sau, dacă era vocea fostului ei maestru, Faustian? Nu… Vocea aceea nu era a lui, nu-și amintea așa vocea lui... Simți o prezență, o altă prezență, una care îi dădea încredere și care o făcea să nu se mai simtă singură și neajutorată în fața întunecaților, o prezență care părea a fi a cuiva de partea Binelui, a cuiva care voia să descopere același loc. Se gândi, într-un final, după o tăcere destul de lungă și de rău prevestitoare pentru emițător, să răspundă. Găsi, în sfârșit, răspunsul la întrebarea pe care și-o pusese și ea în gând, la fel ca și cunoscutul ce spusese întrebarea cu voce tare. Dar dacă necunoscutul nu era singur? Cu atât mai bine! Își luă inima în dinți, deși degeaba că nu se mai temea, și spărsese gheața muțeniei:

— Cu grenade!

— Cine e acolo? tresări o voce înfiorată.

— Eu!

— Tu, cine?

— Eu, Rolly. Tu, cine ești?

— Razer. Ce faci pe aici?

— Mă plimbam liniștită, când am dat de nava prăbușită. Am inspectat-o o vreme. Ei bine, mi-ar plăcea să intru să văd ce e pe acolo. N-am fost niciodată… Tu de ce ai vrea să intri?

— Fie vorba între noi, eu sunt un spion al Gărzii Luminii.

În fața ei se arătă un tânăr înalt și subțirel, cu un păr scurt de un blond închis roșcat și cu niște ochi verzi de parcă ar fi ascuns în ei cele mai adâncuri păduri tropicale existente pe lumea aceasta. Dar, la cum părea, sigur făcea parte din Garda Luminii? Ea mereu și-a imaginat pe acei războinici ca fiind unii mari și puternici, dotați cu o inteligență superioară ei și cu o înțelepciune aparte. Acest băiat nu părea a inspira acest lucru. După părerea sa, cineva din Garda Luminii ar fi spart scutul într-o clipită! Dar poate, cine știe?! „Aparențele pot fi înșelătoare”, își aminti ceea ce îi spusese cândva maestrul Faustian. Dacă acel el din fața ei știa deja de ea și voia s-o testeze?

— Garda Luminii! Am auzit multe despre voi!

— Oh, OK... Dar tu ce faci aici?

— Am venit în căutarea fostului meu maestru, Faustian Diaz. Uite!

Rolly își scoase telefonul din buzunarul pantalonilor și se uită la un videoclip în care era înregistrat „maestrul” său. I se făcuse deodată dor de el, simțind nevoia să îl revadă, așa că i-l arătă și lui Razer.

— Asta e super! exclamă băiatul când văzu că persoana de pe telefon avea niște tactici foarte interesante de luptă.

— Am fost fascinată de faptul că el știe să lupte și începusem să stau pe lângă el, să-i fur meseria. Cu timpul, cu acordul maestrului său, m-a luat sub aripa sa și m-a învățat și mai multe. Să-l fi cunoscut și în persoană: un tip foarte grijuliu, căruia îi păsa și de cele mai banale lucruri, care punea totul la inimă, un tip săritor și atent la toți și la toate. Au trecut 21 ani de când nu l-am mai văzut! Nu mă gândeam că atunci avea să fie ultima dată când îlvedeam. Ne certaserăm rău și-mi doream ca el să dispară. Și uite că a dispărut. Acum ce n-aș da să-l văd înapoi!

— Te înțeleg…

Puse telefonul înapoi de unde îl luase, apoi către băiat:

— Hai să ne apucăm de treabă! Ia grenadele acestea și pune-le unde știi tu mai bine! Când ai terminat să mă anunți!

Razer luă explozibilele și le așeză lângă dispozitivele ce creau scutul. Dacă le-ar fi distrus, scutul ar fi căzut.

— Gata!

— Acum dă-te la o parte! Foc!

Imediat după deflagrație, perdeaua transparentă se dădu la o parte ca un val ce vine la pământ, iar acum se putea ajunge mai lesne la navă. Așa pică scutul. Băiatul o luă la fugă spre partea din spate a rachetei.

— Hei, ce faci?

— Urmează-mă! Am mai fost și ieri aici. De aceea nu merge hardughia asta, strigase băiatul râzând de undeva din depărtare. Știu o ușă prin care putem intra fără a fi observați!

O duse până în partea de sud-vest a complexului, unde se găsea la nivelul solului o ușă. Aceea era ușa magaziei pe care zicea că a intrat cu două seri în urmă. De cum intrară cei doi, pe Rolly o trecuseră fiorii; simți o răceală cruntă.

— Simți și tu aceasta?

— Ce?

— Răceala… Deznădejdea… Suferința… Dorul… Ura…

— Nu, răspunse el încruntându-se. Ar trebui?

Atunci, ea își dăduse seama că în fața ei nu era un maestru al puterilor, așa cum ar fi crezut, ci mai degrabă un rebel băiat de oraș, învățat cu lupta, care cine știe cum ajunsese în acea echipă. Dar poate asta era numai la suprafață, poate el chiar era un maestru cum erau cei dinpoveștile lui Oristolfo și Faustian despre Garda Luminii. Oare cum ar fi putut acea Gardă să accepte un tip ca acesta? Oare ce se întâmplase cu echipa? Dacă toți erau așa ca el?

— Ce fel de războinic al Gărzii Luminii mai ești și tu?

— Păi, sunt! Adică, trebuia să simt și eu astea?

— Da! De cât timp ești în echipă?

— De patru ani.

— Și de cât timp te antrenezi sau te-ai antrenat?

— Nu știu, m-am antrenat când aveam, să zicem, 14 ani? Mă mai învăța mișcări de luptă tata, în joacă. Apoi, mama m-a învățat să-mi folosesc puterea; doar avem aceeași putere.

— Dar Meditația?

— Meditația?

Vorbea de parcă nu știa ce e aceea Meditație! Dar cum putea fi posibil așa ceva? Parcă i se spusese că oricine din Garda Luminii, din fragedă pruncie, este învățat să controleze Meditația. Dar de ce trebuiau să fie și excepții?

— Gândirea în absolut? Cine te-a învățat asta?

— Gândirea care? Ce e aia? Trebuia să știu așa ceva? Păi, în orice caz, nimeni nu m-a învățat asta...

— Of! Sigur ești din Garda Luminii, că nu pari a fi!

— Da, sunt. Am luptat alături de Atena Pallas și încă lupt alături de Optimo Armaghedon! Doar sunt fiul fostului secund al echipei!

— Am înțeles, mister fiu de secund! Dar nu înțeleg, de ce să nu te învețe și pe tine Meditația?

— Nu știu, zise el ridicând din umeri. Aia ce mai face?

— După cum îmi spunea și gardianul Faustian, probabil de la maestrul său, între toate lucrurile și ființele e o Legătură, ceva care le face stabile, ceva ce le conectează; cumva toate sunt la fel, deși sunt foarte diferite; iar cineva poate simți această conexiune numai prin Meditație. Dacă ai Legătura, poți face orice vrei cu orice și cu oricine. Partea interesantă e că oricine poate găsi Legătura, chiar și cei rău intenționați. Dacă cineva rău avea Legătura și distrugea Stabilitatea, s-a creat de străbuni Puterea de Aur, care aducea pacea în univers. Există un Gardian al Puterii de Aur, care deține această putere, dar și o împarte celor ce o merită. Ea poate fi primită și controlată de orice subom, orice cristolit sau orice elemnit care controlează orice element cu degajare de lumină, iar magicienii nu pot controla Puterea de Aur.

— Cristolit? Adică?

Ce este un cristolit?

Răspuns: una dintre cele patru seminții de oameni superiori. Scurtă istorie: după ce Dumnezeu a creat lumea și dimpreună cu aceasta pe Adam și pe Eva, după căderea acestora în păcat, Dumnezeu s-a gândit să creeze și alte ființe umane. A creat câte trei perechi de făpturi, cărora le-a dat puteri supranaturale cu care să stăpânească universul: doi suboameni, doi elemniți, doi magicieni, câte un bărbat și o femeie în fiecare pereche. Deci, ce sunt toate aceste ființe? În primul rând, sunt oameni ca noi, dar au, în plus, puteri supranaturale. Suboamenii au subputeri/puteri secundare (de exemplu trecerea prin pereți, vederea cu raze X, vederea în viitor, super viteza, super forța, crearea de lucruri, super elasticitatea, schimbarea formei, absorbția de puteri, privirea laser și telekinezia, care îi ajută să miște și să deformeze lucruri cu ajutorul minții), magicienii se nasc cu magie, restul trebuind să o dobândească. Elemniții au două seturi de puteri: puteri principale, elementale (controlează focul, gheața, apa, fulgerul, pământul, metalul, lumina, întunericul, mirosul, natura, sunetul, aerul și haosul) și puteri secundare (aceleași ca subputerile suboamenilor).

Totuși, în univers mai existau deja și alte ființe umane cu puteri supranaturale: Titanii Universului. În urma exploziei Big-Bang, creată și ea de Dumnezeu, s-a format un diamant, indestructibil și cu puteri infinite. Cu timpul, în jurul acestuia s-au adunat roci, până când a devenit o planetă numită Pandora. Datorită acelui diamant, cinci ființe au apărut pe acea planetă, anume acei Titani ai Universului, care nu îmbătrâneau niciodată și care posedau puteri supranaturale. La început au fost: Univers, Hades, Marte, Cosmos și Shadow.

Univers și Cosmos s-au iubit mult și împreună au avut două fiice gemene: pe Atena și pe Artemis, care se mai numea și Turcoaz. Cu toate acestea, Cosmos era admirat în secret de Shadow care, atunci când află de relația lui cu Univers, după nunta celor doi, plecă de pe Pandora împreună cu Hades și jură că se va răzbuna pe Univers. Așa a început un război de miliarde de ani. Urmă apoi o perioadă de secole liniștite, timp în care Univers și Cosmos au devenit părinți, dar la scurt timp după nașterea gemenelor, Shadow și Hades s-au întors cu o armată întreagă pentru a pune mâna pe Pandora și pentru a stăpâni Universul. Au fost purtate războaie, care s-au lăsat cu mii de vieți pierdute. Într-un final, Hades fu rănit grav, iar Shadow a rămas fără apărare. Toată armata fusese învinsă. Iar când Univers întinse sabia înspre Shadow să o străpungă, nu reuși, că aceasta se teleportă în camera celor două gemene. Părinții și-au dat seama de acest lucru, iar când au ajuns, a fost prea târziu... Artemis plângea lângă micuța Atena care fusese grav rănită. Cosmos luă fata și o duse în singurul loc de pe Pandora unde Atena se putea vindeca: la unicul vraci de pe acea planetă. El avea puteri speciale, putând readuce morții la viață. Singura metodă prin care fata putea să își revină era de a deveni un cristolit, adică să își țină toată forța vitală într-un cristal aflat pe corpul ei. Așa Atena a devenit Diamantul Cyan, primul diamant dintre cele treisprezece şi primul astfel de om care își avea nestemata din însuși diamantul care a dat viață Pandorei, însă acest lucru a fost ținut secret pentru ca toate să revină la normal.

Pe lângă aceasta, mai există și alți cristoliți. Cu miliarde de ani în urmă, cele două planete vecine din sistemul Bios, Alphea și Bazilior, erau să se ciocnească una de cealaltă din cauza alinierii planetare. Desigur că cele două planete erau locuite de ființe umane. În urma apropierii excesive a celor două corpuri cerești, au rezultat o serie de catastrofe naturale care au dus la multe pierderi de vieți omenești. Iar când cele două planete aveau să se atingă, Domnului I-a fost milă de cei care rămaseră în viață acolo și depărtă planetele. Pe lângă aceasta, asemănător cum i s-a întâmplat Diamantului Cyan, Domnul a dat locuitorilor celor două planete câte un cristal de care avea să depindă viața lor. Astfel, cei de pe planeta Alphea au primit nestemata lapis lazuli, iar cei de pe Bazilior – pe obsidian.

Revenind la discuția lui Razer și lui Rolly, aceasta încerca din răsputeri să-i explice povestea vieții sale:

— De exemplu, eu. Tu chiar nu știi ce e aia cristolit? Dar de pe ce lume vii?

— Chiar mă întrebam de ce ai o culoare a pielii așa de neobișnuită, albastră, sau de ce ai pe piept chestia aia… De pe ce lume vii tu? Pe Alphamundus n-am văzut cristoliți  până acum… Și deci, tu vii de unde vii mai exact?

— Eu am originile pe Planeta Alphea, care a fost distrusă de întunecați. Îngerii întunericului sunt mereu însetați de putere și de aceea au vrut să pună stăpânire pe diverse planete, printre care și Alphea. Imediat după ce întunecații au văzut că nu pot pune mâna pe această planetă, ea a fost distrusă. Eu sunt un lapis lazuli, și pot spune că eu sunt singurul cristolit din această specie care mai trăiește și azi! Eu am fost o simplă servitoare, iar maestrul meu, maestrul Faustian, era gardianul reginei Fasta-Lapis Lazuli, apoi maestrul maestrului meu era chiar Gardianul Puterii de Aur…

— Și tata era interesat de Puterea de Aur la un moment dat, mai ales că era ceva cu totul și deosebit, fiind descoperit la Atena. Totuși, și tatăl meu controla lumina și deci, după cum spuneai și tu, ar fi putut să aibă și el Puterea de Aur…

— Am înțeles. Oh, nu! Iar răceala! Și se intensifică! Ah!

Fata leșină, iar după câteva minute se trezi în brațele lui Razer. 

— Rolly, ești bine?

— Răceala… Robotul ciudat… Faustian… 

În camera sa, Darksaber afirmă, după ce ieșise și el dintr-o stare meditativă: 

— Servitoarea e în viață!

Și, așa, acest lord întunecat a ajuns să se ducă să raporteze existența a doi pasageri clandestini pe navă, fără măcar să-i fi întâlnit.

...........................................................................................................................................................................

2. 

Într-o altă seară avusese un vis, unul prevestitor al unei vieți moarte. Se făcea că era întuneric, beznă și frig. În acea atmosferă, doi ochi lucioși și roșii se iviră, ce-l înfioraseră. I se părură deodată familiari. Cu cât silueta nevăzută se apropie, într-o lumină ușor mov se înfățișă Lordul Întunericului, cu masca lui albă pe care erau pictați cu roșu niște colți. Se părea că putea comunica cu el de Nicăieri. 

— M-am întors! 

— Ce vrei?

— Uite ce e: fiind fiul meu, tu ai dreptul să fii primul care află. Deci, mi-am dat seama cât de rău și prost am fost și cât de multă distrugere am adus asupra lui Alphamundus și m-am gândit că a cam venit timpul să mă predau. Da, voi ați câștigat! Gata, războiul s-a terminat. Nu mai luptăm, nu mai facem nici un rău de acum încolo. Știu că nu mă crezi, dar acesta este adevărul, jur! Acum, eu și cu restul echipajului suntem pregătiți să ne alăturăm vouă. Cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai puternici în fața unor posibili dușmani. Am fost un nesăbuit să înființez Liga Îngerilor Întunericului și să pornesc un război stupid, omorând atâtea suflete nevinovate. Sper ca măcar tu să mă poți ierta, fiule! Lociferro s-a întors! Lordul Întunericului nu mai e!

— Mesajul a fost înregistrat, însă nu știu ce să mai zic sau să mai cred. Mai întâi viitoarea moarte a lui Kamar apoi asta? Hmmm….

Era prea bulversat pentru a mai ascunde ceva.

— Kamar moare? De ce? Începuse să-mi fie dragă fata…

— Nu contează asta acum…

— Chiar dacă ea moare, mă vei avea pe mine și pe băiat… Încă un motiv pentru a-mi accepta scuzele… Uite cum facem: ca totul să se împlinească, uite aici coordonatele noastre. Transportă-ne înapoi pe Alphamundus cu ajutorul portalului. Ești singura noastră speranță, singura persoană care ar putea arăta lumii întregi că m-am schimbat, că răul se poate converti la bine! Nu numai eu am trecut de partea binelui, ci toți. Să-i anunți și pe ceilalți din partea noastră! afirmase acestea, ținând în mână un glob care arăta o imagine cu niște șiruri violet, parcă interminabile, de caractere, coordonatele acelui Nicăieri!

Se trezi transpirat și mai obosit decât era atunci când se culcase. Buimac, se duse la calculator și încercă să-și amintească formula potrivită pentru a deschide portalul. Se uită cu ochii roșii la ecranul verzui și se gândea, sprijinindu-și fălcile în palme, cum ar putea face acesta, cum ar fi putut accepta așa de repede propunerea rivalului său. Părea ceva absurd, dar pentru el, atunci, era ceva ce trebuia făcut de mult, unica soluție a Războiului de a se fi încheiat. Cu siguranță avea să fie ceva de mare amploare, prin urmare trebuia să deschidă portalul într-un spațiu deschis dar ascuns: Pădurea Labirint.

Cum descoperise formula, în jurul orei 6 AM, îi convocă pe toți din Garda Luminii pentru a le povesti ceea ce visase. Urma să se anunțe o zi lungă și cea care avea să le schimbe complet viețile tuturor. Ceea ce nu bănuia deloc Dyon, în toată zăpăceala în care se afla, era că tocmai ce picase în capcana tatălui său, care îl ademenise intenționat, profitând de starea proastă în care se afla de câteva luni, știind totul despre ceea ce făcuse nora sa, precum și de viziunea fiului său. Cu siguranță că Lordul Întunericului nu trecea astfel de partea Gărzii Luminii și de aceea ar fi putut să-i păcălească pe toți, să se întoarcă, eventual să-i și învingă, numai prin Dyon, care fusese apt să treacă pe partea sa. Numai că, singura persoană care bănuise acest lucru, despre planul diabolic al Lordului, era Optimo, care a respins propunerea mâinii sale drepte de a le mai acorda o șansă întunecaților și de a le deschide un portal către Alphamundus.

Erau toți, în cerc, în mijlocul Centrului de Comandă din bază, în fața mulțimii fiind doctorul. Șușoteli și priviri uimite erau multe prin mulțime, dar el continuă cu explicațiile.

— Și dacă ei chiar ne spun adevărul? Asta e o oportunitate unică de a lupta împreună cu cineva de anvergura noastră!

— Nu permit așa ceva, Dyon! Mă tem că tu ești singurul care a picat în capcană!

— Dar nu e nicio capcană, Optimo! E adevărul! Lordul Întunecat împreună cu ai săi chiar au trecut de partea noastră!

— Văd că tu nu înțelegi acum, dar sper ca mintea să ți se limpezească mai târziu, bunul meu prieten!

Însă Dyon nu se lăsă cu una, cu două. Era sigur de minciuna spusă de Lociferro, așa că s-a decis să ia cu el telecomanda portalului și să deschidă un portal pentru echipajul de pe Intikam orice-ar fi! Plecase vijelios din centrul celorlalți, nemaivoind să discute cu ei, dându-și seama că vorbea la pereți. Trebuia să acționeze singur după bunul plac. Fusese urmărit de Optimo, care își pierduse puțin încrederea în prietenul său. Fuga secundului îl speriase și nu voia să-l lase singur, sub nicio formă, fiind sigur că avea să facă o mare prostie. Kamar nu a fost și ea la acea întâlnire, ținând cont că era în ultima perioadă de sarcină iar nașterea s-ar fi putut declanșa oricând. 

Mergea singur pe stradă, în acea după-amiază spre amurgit, călduroasă și prăfoasă, mergea grăbit și mecanic spre Pădurea Labirint, cu telecomanda portalului în mâna stângă, privind numai înainte, urechile țiuindu-i. Cum puteau colegii săi buni să fie în dezacord cu el? Era singura cale de a sfârși războiul cu cei răi! Nu îl simți deloc pe Optimo, care era numai la câțiva pași depărtare de el. Cei doi sori scânteiau atât de puternic încât duduia pământul, valuri invizibile de aburi și dogoare se ridicau de jos, tremurător, iar iarba și micii arbuști de pe marginea drumului păreau mai uscați ca niciodată. Pădurea Labirint se înfățișa mare și stufoasă. Iar fix atunci când medicul a ajuns în fața acesteia, Kamar intră în travaliu. Ea îi trimise un mesaj pe telefonul ultra performant tatălui copilului. Cum auzi de una ca asta, Peregrin lăsă totul și se duse la iubita sa, să-i fie alături în acele clipe. 

Întorcându-ne la doctor și la liderul Gărzii Luminii, primul deschise cu succes un portal din care ieși Intikam, chiar sub privirile uluite ale lui Optimo. Uriașa ambarcațiune se ivi din Nicăieri deasupra copacilor extratereștri înalți și stufoși. Atunci se auzi un vuiet puternic din înălțimi de zguduia întreaga pădure. Se anunțau vremuri grele pentru locuitorii planetei Alphamundus. Umbra se lăsa prevestitoare de rău pe jos, acompaniată fiind de o răcoare de nedescris. Îngerii Întunericului s-au întors!

— Nu se poate! Chiar a făcut asta! Nici nu știi în ce te-ai băgat, Dyon! făcu ochii mari Optimo.

— Optimo, ce faci tu aici? Deci, m-ai urmărit! De ce? Tu chiar nu ai încredere în mine? se întorsese Dyon, trăgându-l  către el cu ajutorul telekineziei. 

— Tu ești cel care nu are încredere nici în mine și nici măcar în sine, Dyon! Făcând asta mă tem că ai făcut pace cu îngerii întunericului…

— Vai, Optimo, dar cum poți spune una ca asta? După ce că am slujit atâta timp cauzei Gărzii Luminii și încă o fac, după ce că fără mine nu ați fi avut acces la portal sau la Licoarea Vieții Veșnice, după toate câte am făcut pentru voi, spui acum că am trecut pe partea cealaltă… Mă tem că te înșeli îngrozitor, Optimo!

— Acum ești înfumurat! Tu nu erai așa înainte, până să rămână însărcinată soția ta…

Purtau ei acea discuție și, fără să-și dea seama, au intrat în Pădurea Labirint, unde cu greu ar fi găsit scăpare. Își dădea seama că Optimo avea chef de o mică ceartă, așa că scoase repede pistolul cu laser de după halatul alb pe care îl purta întotdeauna și trase la întâmplare în aer. Conducătorul Gărzii Luminii bară lovitura cu sabia ce și-o scoase din teaca de la spate. Sabia îi scânteia în luminile amurgului, iar licăririle albastre ale pistolului cu laser erau ca niște fantome reci, împroșcând amărăciune. 

— Cum să nu fiu așa când știu că o voi pierde pe Kamar o dată pentru totdeauna la naștere?

— Stai, ce?

— Nu știai? Sora ta va muri la naștere! Am avut o viziune!

Asta explica multe.

— Și dacă te înșeli?

— Și ea spunea tot asta! Dacă vă înșelați cu toții?

Între timp, cât cei doi se luptau, Kamar se chinuia din greu să nască. Doctorii sosiră la fața locului, la ea acasă. Micuțul se dădea cu greu dus din burta mamei. Pierdu mult sânge, însă nu-și pierdu speranța că va supraviețui. Părea a fi pe moarte, însă ceva cu totul neobișnuit se întâmplă: o parte din ea i-o dăduse micuțului, pentru a putea supraviețui amândoi, iar ea întineri. Reuși să nască cu succes și chiar să renască. Plină de sudoare, de dureri și de lacrimi, tânăra Kamar, întinerind cu 17 ani, zise:

— Numele lui va fi Florian, apoi leșină. 

În contrast cu ceea ce se întâmpla acasă la Kamar, nu știu cum trăsese Dyon cu pistolul, de nimeri un copac ce luă foc. Imediat întreaga Pădure Labirint fu cuprinsă de flăcări, iar cei doi încă se luptau. Focul, dimpreună cu amurgul chiar dădeau impresia că cerul izbucnise în mii și mii de bucăți arzânde, rubine fierbinți căzând la pământ. Intrându-le fum negru în nări și funingine în ochi, de abia atunci și-au pus problema evadării din închisoarea în care intraseră. Telecomanda pentru portal nu o puteau folosi, ea funcționase numai pentru o singură dată. 

— Tu ești cel care ne-ai băgat în asta, Dyon! Mare minune să scăpăm cu viață de aici!

— Ba tu ești cel care ne-a adus în situația asta! Dacă tu nu m-ai fi urmărit, dacă tu ai fi avut încredere în mine...

Cum isprăvi ceea ce începuse să zică, peste el căzu o creangă uriașă în flăcări. Era la pământ, țipând de durere și de arsura ce se apropia de el.

— Îmi pare rău, Dyon, dar mă tem că Binele a învins de data aceasta! 

— Te rog... Ajută-mă... Iartă-mă!

— Îmi pare rău... Te iubesc, frate, dar știi că nu te pot ajuta! 

I se făcu milă de ochii roșii și apoși ai prietenului său și aproape îi veni să plângă. Dacă mai stătea mult acolo, avea să-l salveze, chiar dacă asta însemna să se sacrifice și să moară el în locul lui. Cu siguranță numai unul ar fi scăpat cu viață din acea temniță. Trebuia să-l pedepsească pe Dyon cumva și chiar dacă el găsise această pedeapsă cam prea inumană, cu siguranță ar fi scăpat de un șarpe pe care l-ar fi putut ține la piept. Din moment ce Dyon gândise și făcuse ceea ce făcuse, cu siguranță acum era și el unul de-al celor întunecați. Murmură un rămas bun indescifrabil și fugi spre ieșirea care cu greu se distingea de ceața de flăcări și de zidurile de crengi arzânde.

— Nu mă lăsa! Dar ce ți-am făcut?! Ce am făcut să merit eu una ca asta?

Încercă să se târască, să se miște, dar nu putea de povara crengii care ardea. Țipă de agonie, gata să-și dea sufletul. Optimo alerga printre căile înguste ce se arătau în fața sa, încercând pe cât posibil să ocolească focul. Dacă dădea de o înfundătură dogoritoare, spărgea peretele cu sabia, nepăsându-i că avea să o pârjolească. Alerga simțind fierbințeala din spate, transpirând din greu din cauza căldurii, intrându-i în nări fumul înecăcioși... Scăpă, în cele din urmă, cu viață din incendiu. Ajungând la intrarea pădurii, privi în urmă la urgia portocalie și luminoasă din fața ochilor. 

— Ce-am făcut?! 

Și începu să plângă, căzând la pământ. Țipetele lui Dyon răsunau o fracțiune de secundă și se stingeau, auzindu-se din depărtare... Părerea de rău creștea din ce în ce mai mare în sufletul lui Optimo. Ultim răsunet, ca și cum victima și-ar fi dat duhul și apoi urmă răbufnirea pădurii primejdioase. Lacrimi grele și amare îi curgeau pe obrajii plini de funingine. Sigur Dyon nu putu scăpa. Era mort acum, de parcă nu murise încă pe dinăuntru de mult… Dacă ar mai fi stat mult acolo, ar fi inhalat fum și ar fi murit și el... Se ridică încet, își luă rămas-bun încă o dată și plecă. Un vânticel călduț îl mângâie pe umeri și pe spate. Crezu că acela ar fi fost sufletul lui Dyon, acompaniindu-l, și zise:

— Tu să mă ierți pe mine. Sper că ești bine acum, acum că ai scăpat de această lume potrivnică.