Ceva 2

Îmi căutam masca în sertarele consolei din fața canapelei când, în reflexia oglinzii apăru ea. Nu știam dacă halucinam sau nu, dar, în orice caz, nu am băgat în seamă imaginea ei. Abia când i-am simțit vocea reverberându-i prin tâmple, mi-am dat seama că dorea să vorbească cu mine. 

Trebuia să am mare grijă. 

„Sper că nu te deranjez în acest moment.”

— S-a întâmplat ceva, Albastru? am șoptit eu în timp ce îmi plimbam degetul arătător pe marginea mesei metalice.

„N-am mai vorbit de mult. Știi, azi când te-am contactat să te felicit, nu mi-a fost de ajuns.”

— Am înțeles.

„Petrecerea s-a terminat, nu-i așa? Cum a fost?”

Nu am zis nimic și nu am schițat niciun gest, evitând cu totul răspunsul la întrebare. Știam că mă putea vedea numai pe mine, cu ochii minții. 

Observând liniștea pe care am impus-o, continuă:

„Chiar așa de rău a fost?”

„La banchet a fost chiar foarte... interesant”, i-am răspuns la nivel telepatic, dorind să nu-mi trezesc musafira, deși ceva îmi spunea că dormea extrem de profund. Mi-am găsit masca frântă și mi-am pus-o pe față. 

„De ce ești așa de tăcut în seara asta? Mai e cineva cu tine?”

Eram mai mult decât satisfăcut să aflu că i ragazzi delle ombre mi-au ascultat sfaturile și nu au frecventat baza în seara aceasta. Totuși, nu eram singur. În corabia astrală, alături de mine, se afla fata cu părul alb, care dormea ca un copil.

„Stai calmă, putem vorbi.”

„Și atunci de ce simt că e ceva în neregulă cu tine?”

„Ce anume simți?”

„Sincer, e ca și cum ceva s-ar fi schimbat la tine... Ce a mai intervenit între timp? Știi, nu te-am mai auzit de câteva luni...”

Nu aveam deloc chef să vorbesc cu ea în seara aceea. Nu voiam să-i spun ce făcusem, știind că aveam să decad în fața ei. Cu toate că eram sigur că avea să afle totul foarte curând... 

Doar era un diamant! 

Și, totuși, habar nu avea de Hoarda Stafiilor Stacojii. 

— Crede-mă, chiar nu vrei să știi! am pufnit, trântindu-mă pe scaunul din fața consolei, punându-mi mâinile în cap. 

Scaunul scârțâise din toți rărunchii, mai ales că mă lăsasem așa de mult pe spate încât mai era puțin și cădeam.

„Să știi că nimic nu mă mai uimește. Amândoi știm cât de răi pot fi cei din familia Amarei!”, tună vocea ei în mintea mea. 

„E mai bine să nu afli asta de la mine. Sunt sigur că o vei face destul de repede. Oricum, niciun secret nu rămâne nedescoperit în Nexus, cu excepția celor pe care le țin eu cu sfințenie.”, i-am răspuns tăios, dar mai domol decât înainte. „Dacă doriți să mă interogați, chemați-mă în Glasscia și-am să vin numaidecât, Înălțimea-Voastră!”

„Dar cum poți să îmi spui mie una ca aceasta? Te-ai supărat... De ce?”

„Te rog, nu mă face să regret...”, am încercat să sun mai prietenos.

Ca ucenicul pe care l-a avut cândva.

Ca un fiu.

„Cu ce te-am necăjit?”

— Sunt supărat pe mine, Lena! am dat eu cu mâinile în masă, apoi m-am întors să verific dacă fata încă dormea. 

Nu o deranjasem câtuși de puțin.

Am răsuflat ușurat.

„De ce?”

— Te rog, am scâncit ca un copil mic.

„Dacă nu vorbești, problemele nu se vor rezolva...”

„Știu asta, dar îmi e teamă că dacă voi vorbi, voi regreta. Te rog, ajută-mă să scap de tristețea aceasta de moment.”

Dacă puteam plânge, sigur aș fi făcut-o în acel moment. Spectrele pur și simplu nu puteau vărsa lacrimi, oricât de mult ar fi încercat. Așa era în firea lucrurilor, iar asta din cauza blestemului.

„Ce ai făcut?”

Nu i-am răspuns. Mi-am ridicat picioarele pe scaun, înghemuindu-mă, cuprinzându-mi genunchii cu brațele. Rămăsesem cu puțină energie în corp. Poate că, în mod normal, aș fi căutat un loc luminos să mă reîncarc, dar acum îmi pierdusem motivația să mai fac și aceasta.

„Să știi că nu îți sparg gema! Vreau să te ajut.”

„N-a fost decât din răzbunare.”

„Să te răzbuni pentru ce anume?”

„Pentru că mi-a încălcat încrederea. Nobilii pot acorda peceți de trecere non-cristoliților pentru a lucra în zona rezidențială spectrală. Când i-am acordat documentul, am avut încredere în ea, însă a profitat și primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns dincolo de ziduri a fost să distrugă tot ce i-a stat în cale.”

„Deci la voi a avut loc accidentul de la palat...”, a sunat gol vocea ei în capul meu. 

În acel moment, inima mi se frânse. 

„De unde...?”, m-am trezit întrebând.

„Mă tem că nu te privește, tinere!”, mi-a răspuns deznădăjduită. „Îmi pare rău.”

„Nu e absolut nicio problemă. Cu toții avem secrete, vezi bine.”, am explicat domol.

„Chiar ai putea avea secrete față de mine?”

Mă gândeam că avea să vină și ziua în care aș fi auzit aceasta din partea ei. 

Brusc, am simțit un nod imens în gât.

„Adică, te rog, nu o lua în nume de rău”, continuă ea, încercând să mă îndulcească, „dar dacă mama ta ar fi fost alături de tine, i-ai fi spus totul.”

Am simțit în acel moment din partea ei o emoție grozavă. 

Îi era teamă să nu mă piardă.

„Te rog, iartă-mă... Nu am vrut să sune chiar așa. Nici nu știi când de mult îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat.”

Am simțit că avea să îmi spună că a fost datoria ei să aibă grijă de mine în locul mamei. Puterile mele cristaline mă puteau conecta cu ceilalți purtători de nestemată, putând să le controlez gemele. Lena era un cristolit și, prin urmare, chiar și la mare distanță, puterile mele aveau efect asupra pietrei sale. 

Se simțea nevoită să mă crească. 

Pentru ea poate că devenisem o povară, atunci când am ajuns la palatul ei, cu paisprezece ani în urmă.